AUTOPORTRET

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa

zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Sufletul lui e în căutare

în muta, seculara căutare

de totdeauna,

şi până la cele din urmă hotare.

 

El caută apa din care bea curcubeul.

El caută apa,

din care curcubeul

îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

 

 

POETUL

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

 

Prietenă, să nu mai rostim zadarnicul sunet

cu care-l chemau muritorii!

Astăzi, vorbind pentru toţi

el nu are chip şi nu are nume - poetul!

Viaţa lui mult ne-a mirat,

ca un cântec cu tulbure tâlc,

ca un straniu eres.

 

În anii de demult

poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat

năpastele toate cu bărbăţie

şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins

în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.

Când la un semn

s-au surpat albăstrimile cerului,

şi minutarele vremii treceau

ca tăişuri prin toată făptura,

în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.

 

În anii cumplitelor pâcle

când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne

s-au destrămat fără număr,

şi viaţa - atâta s-a stins

de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns

ca duhul să prindă trup pe pământ.

Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras

sub pavăza muntelui,

 

făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.

Şi neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului

flancat de albe şi negre solstiţii

mare şi singur.

Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul

că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.

Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,

nici tenebrele.

Şi nu l-a schimbat în cenuşă

fulgerul care i-a fost pentr-o clipă

oaspete-n prag.

Mereu îşi da sieşi cuvântul

şi pasul său era legământ.

 

Îngăduie Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul

muri numai mult mai târziu.

Mult mai târziu, ucis

de-un ghimpe muiat în azur

ca de-un spine cu foc de albină.

 

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, în simpla lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighetoarele toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate.

Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,

amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar

şi fără de semne, de-atunci.

 

Şi nu ştiu nimic pe pământ

ce-ar putea să le-ndemne

să cânte iar.

 

CÂNTECUL OBÂRŞIEI

La obârşie, la izvor

nici o apă nu se-ntoarce,

decât sub chip de nor.

La obârşie, la izvor

nici un drum nu se întoarce

decât în chip de dor.

O, drum şi ape, nor şi dor,

ce voi fi, când m-oi întoarce

la obârşie, la izvor?

Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?

 

PĂMÂNTUL

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.

Văzduhul topit ca ceara-n arşiţa de soare

curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.

Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul

şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

 

N-avea să-mi spună

nimic pământul? Tot pământu-acesta

neîndurător de larg şi-ucigător de mut,

nimic?

 

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit

de glii urechea - îndoielnic şi supus -

şi pe sub glii ţi-am auzit

a inimei bătaie zgomotoasă.

 

Pământul răspundea.

 

 

GORUNUL

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă un clopot

şi-n zvonuri dulci

îmi pare

că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

 

Gorunul din margine de codru,

de ce mă-nvinge,

cu aripi moi atâta pace,

când zac în umbra ta

şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

 

O, cine ştie? - Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli

nu peste mult sicriul,

şi liniştea

ce voi gusta-o între scândurile lui,

o simt pe semne de acum:

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -

şi mut

ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipă care trece,

gorunule din margine de codru.

 

 

MUGURII

Un vânt de seară

aprins săruta cerul de Apus

şi-i scoate ruji de sânge pe obraji.

Trântit în iarba rup cu dinţii

gândind aiurea - mugurii

unui vlăstar primăvăratic.

 

Îmi zic: „Din muguri

amari înfloresc potire grele de nectar"

şi cald din temelii tresar

de-amarul tinerelor mele patimi.

 

NOI ŞI PĂMÂNTUL

Atâtea stele cad în noaptea asta.

Demonul nopţii ţine parcă-n mâini pământul

şi suflă peste el scântei ca peste-o iască

năpraznic să-l aprindă.

În noaptea asta-n care cad

atâtea stele, tânărul tău trup

de vrăjitoare-mi arde-n braţe

ca-n flăcările unui rug.

Nebun,

ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,

ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,

şi să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui

puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.

În zori când ziua va aprinde noaptea,

când scrumul nopţii o să piară dus

de-un vânt spre-apus,

în zori de zi aş vrea să fim şi noi

cenuşă,

noi şi - pământul.

 

 

LINIŞTE

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

 

În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

 

Se spune că strămoşi, cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr încă-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin,

vin să-şi trăiască mai departe

în noi

viaţa netrăită.

 

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc în geamuri razele de lună.

 

O, cine ştie - suflete-n ce piept iţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat

şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?

 

FRUMOASE MÂNI

Presimt:

frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu

căldura voastră capul plin de visuri,

aşa îmi veţi ţinea odată

şi urna cu cenuşa mea.

 

Visez:

frumoase mâni, când buze calde-mi vor sufla

în vânt cenuşa,

ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir,

veţi fi ca nişte flori,

din care boarea-mprăştie - polenul.

 

Şi plâng:

veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

 

LACRIMILE

Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea,norii - şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul -

şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,

cu suflet de copil întâiul om

căzu cu faţa-n pulberea pământului:

„Stăpân, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii

cu-n giulgiu,

să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii,

căci vezi - lumina lor mă doare."

 

Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete lacrimile.

 

MI-AŞTEPT AMURGUL

În bolta înstelată-mi scald privirea -

şi ştiu că şi eu port

în suflet stele multe, multe

şi căi lactee,

minunile-ntunericului.

Dar nu le văd,

am prea mult soare-n mine

de-aceea nu le văd.

Aştept să îmi apună ziua

şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,

mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,

să mi se-ntunece tot cerul

şi să răsară-n mine stelele,

stelele mele,

pe care încă niciodată

nu le-am văzut.

 

FIORUL

E moartea-atunci la căpătâiul meu ?

În miez de noapte,

când luna-şi varsă peste mine aiurita ei privire,

când zbor de lilieci

pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,

simt câteodată un fior

din creştet străbătându-mi trupul,

întocmai ca şi cum mâni reci

mi s-ar juca în păr cu degete de gheaţă.

 

E moarte-atunci la căpătâiul meu?

Şi în lumina lunii

îmi număra ea oare firele cărunte?

 

LUMINA RAIULUI

Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în cap,

nici creieri n-am în inimă.

Sunt beat de lume şi-s păgân!

Dar oare ar rodi-n ogorul meu

atâta râs făr-de căldura răului?

Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,

de n-ai fi frământată,

Sfânto,

de voluptatea-ascunsă a păcatului?

Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:

De unde-şi are raiul -

lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul

cu flăcările lui!

 

TREI FEŢE

Copilul râde:

„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"

Tânărul cântă:

„Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!"

Bătrânul tace:

„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

 

CRESC AMINTIRILE

Într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgâriat

stăruitor

în scoarţa unui arbore - numele -

cu slove mici, stângace şi subţiri.

Azi am văzut din întâmplare

cum slovele-au crescut din cale-afară - uriaşe.

Aşa îţi tai şi tu copilo numele

în inima-mi supusă

mărunt, mărunt, ca un ştrengar.

Şi după ani

şi ani de zile-l vei găsi

cu slove-adânci şi uriaşe.

 

VISĂTORUL

Spânzurat de aer printre ramuri

se frământa în mătasa-i

un păianjen.

Raza lunii

l-a trezit din somn.

Ce se zbate? A visat că

raza lunii-i fir de-al lui şi

cearc-acuma să se urce

până-n ceruri, sus, pe-o rază.

Se tot zbate,îndrăzneţul

şi s-azvârle.

Şi mi-e teamă

c-o să cadă - visătorul.

 

IZVORUL NOPŢII

Frumoaso,

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara

când stau cu culcat cu capu-n poala ta

îmi pare,

că ochii tăi, adânci, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste şesuri,

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi

lumina mea.

 

 

GHIMPII

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

odată trandafiri sălbatici.

Aveau atâţia ghimpi,

dar n-am voit să-i rup.

Credeam că-s - muguri -

şi-au să înflorească.

 

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,

câţi ghimpi aveai,

dar n-am voit să te despoi -

credeam c-o să-nflorească

 

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc

şi hoinăresc prin văi

zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.

 

STALACTITA

Tăcerea mi-este duhul -

şi-ncremenit cum stau şi paşnic

ca un ascet de piatră,

îmi pare

că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,

în care cerul este bolta.

Lin,

lin,

lin - picuri de lumină

şi stropi de pace - cad necontenit

din cer

şi împietresc - în mine.

 

SUS

Pe-un pisc.

Sus. Numai noi doi.

Aşa: când sunt cu tine

mă simt nespus de-aproape

de cer.

Aşa de-aproape,

de-mi pare că de ţi-aş striga

în zare - numele -

i-aş auzi ecoul

răsfrânt de bolta cerului.

Numai noi doi.

Sus.

 

NOAPTE

Pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii

pocale de vin ca nişte ochi de fiară,

cu un surâs ameţitor tu-mi răscoleşti

tot furnicarul de porniri,

cari nu-şi mai afl-apoi odihna.

Sub ocrotirea limpede a zării

biruitoare mă priveşti

şi-n ochii mei te oglindeşti

strălucitoare, mândră şi păgână.

Iar eu încet, nespus de-ncet

pleoapele-mi închid,

îmbrăţişând cu ele tainic

icoana ta din ochii mei,

surâsul tău, iubirea şi lumina ta -

pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii

pocale de vin ca nişte ochi de fiară.

 

DORUL

Setos îţi beu mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-aşa de dor de tine!"

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

pribeag pe-un alt pământ.

 

Femeie,

ce mare porţi în inima şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea - veşnicii.

 

VEI PLÂNGE MULT ORI VEI ZÂMBI ?

Eu

nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet şi noroi -

dar mă gândesc la tine.

Cu ghiare de lumină

o dimineaţă-şi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău îl vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta ?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

„Nu ştii,

că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

 

STELELOR

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi

în mine

mă-nchin luminii voastre stelelor,

şi flăcări de ardoare

îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.

Fiori ce vin din ţara voastră, îmi sărută

cu buze reci de gheaţă trupul

şi-nmărmurit vă-ntreb:

spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?

Pribeag cum sunt,

mă simt azi cel mai singuratic suflet

şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.

Un singur gând mi-e rază şi putere:

o stelelor nici voi n-aveţi

în drumul vostru nici o ţintă,

dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!

 

PAN

Acoperit de frunze veştede pe-o stâncă zace Pan.

E orb şi e bătrân.

Pleoapele-i sunt cremene,

zadarnic cearc-a mai clipi

căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.

 

Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:

unu,

doi,

trei.

Natura îşi adapă zeul.

 

Ah, Pan!

Îl văd, cum îşi întinde mâna, prinde-un ram

şi-i pipăie

cu mângâieri uşoare mugurii.

 

Un miel s-apropie printre tufişuri.

Orbul îl aude şi zâmbeşte,

căci n-are Pan mai mare bucurie,

decât de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor

şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.

 

Tăcere.

 

În juru-i peşterile cască somnoroase

şi i se mută-acum şi lui căscatul.

Se-ntinde şi îşi zice:

„Picurii de rouă-s mari şi calzi,

corniţele mijesc,

iar mugurii sunt plini.

- Să fie primăvara?"

 

ÎNFRIGURARE

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri

strâng lacrimi de văpaie:

licurici.

 

Pe-o coastă-n vreji de nouri

creşte luna.

 

Mâni tomnatice întinde noaptea mea spre tine

şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui

ţi-adun în inimă surâsul.

Gura ta e strugure-ngheţat.

 

Numai marginea subţire-a lunii

ar mai fi aşa de rece

- de-aş putea să i-o sărut -

ca buza ta.

 

Îmi eşti aproape.

 

Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

 

 

AMURG DE TOAMNĂ

Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii

în spuza unor nori

şi-atâta

jăraticul ascuns

sub valul lor subţire de cenuşă.

 

O rază

ce vine goană din apus

şi-adună aripile şi se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara -

şi frunza cade.

 

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

şi mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuşi.

 

E toamnă.

 

VENIŢI DUPĂ MINE TOVARĂŞI !

Prietenilor mei

 

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,

se coace

pelinul în boabe de struguri

şi-n guşe de viperi veninul.

 

C-un chiot vreau astăzi să-nchin

în cinstea sălbăticiei mele minuni, care pleacă

lăsându-mă singur,

cu plânsul,

cu voi,

şi cu toamna.

 

Veniţi mai aproape! - şi cel care are

urechi de-auzit să audă:

durerile nu sunt adânci decât atunci când râd.

Să râdă deci astăzi în mine

amarul

şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

 

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!

Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?

E cornul de lună?

Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,

cu braţul de fier.

 

Sunt beat şi aş vrea să dărâm tot ce-i vis,

ce e templu şi-altar!

 

Veniţi lângă mine, tovarăşi! Că mâine-o să mor,

dar vă las moştenire,

superbul meu craniu, din care să beţi

pelin

când vi-e dor de vieaţă,

şi-otravă

când vreţi să-mi urmaţi! - Veniţi după mine, tovarăşi.

 

VARA

La orizont - departe - fulgere fără de glas

Zvâcnesc din când în când

ca nişte lungi picioare de păianjen - smulse

din trupul care le purta.

 

Dogoare.

 

Pământu-ntreg e numai lan de grâu

şi cântec de lăcuste.

 

În soare spicele îşi ţin la sân grăunţele

ca nişte prunci ce sug.

Iar timpul îşi întinde leneş clipele

şi aţipeşte între flori de mac.

La ureche-i ţârâie un greier.

 

GÂNDURILE UNUI MORT

De mâna-aş prinde timpul ca să-i pipăi

pulsul rar de clipe.

Ce-o fi acum pe pământ?

Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri

şi din stupii mei

mai zboară roiuri de albine spre păduri?

 

Tu inimă eşti liniştită-acum!

Mult a trecut

de când îmi răsfrângeai în pieptul scund

un soare nou în fiecare dimineaţă

şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?

O zi?

sau poate veacuri?

 

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.

Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.

Să pot

eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge-ntr-un mănunchi

să le cobor la mine,

dar

pământul poate nu mai are flori.

 

Gândul meu şi veşnicia seamănă

ca nişte gemeni.

Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?

 

Ades un zgomot surd mă face să tresar.

Să fie paşii sprinteni ai iubirii mele,

sau e moartă şi ea

de sute şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei

sau poate pe pământ e toamnă

şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,

pe mormânt,

desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine ?

 

ÎN LAN

De prea mult aur crapă boabele de grâu.

Ici-colo roşii stropi de mac

şi-n lan

o fată

cu gene lungi ca spicele de orz.

Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului

şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi

şi fără-ndemnuri, numai trup

şi numai lut.

Ea cântă

şi eu ascult.

Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

 

LA MÂNĂSTIRE

De trei zile luna creşte ca un fagure

de miere într-un stup.

La mânăstire vine-o babă. Zice:

„Stareţ purtător de bolţi cereşti,

să faci o rugăciune

de ieşirea sufletului din trup."

 

„Pentru cine?"

 

„Pentru mine."

 

Luna - s-a coborât pe-o biblie

şi de pe file

priveşte înapoi la chipul ei spre cer.

 

Cu miros de ger în lună vine un bătrân.

Îi sunt obrajii zdrenţuiţi

Întocmai ca un prapur vechi:

„Părinte bun, îi-aduc o pâine şi un strop

de vin, ca să se roage la altar blândeţea ta."

 

„Pentru cine?"

 

„Pentru turma de oiţe."

 

Într-un târziu o fată. Stele care cad

sau poate-un vânt de toamnă-ar şti să spună

c-a fost frumoasă fata mai demult.

Zice:

„Să ţii o liturghie, stareţ sfânt."

 

„Pentru cine?"

 

„Pentru - gândul meu."

 

Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu.

 

DAŢI-MI UN TRUP VOI MUNŢILOR

Numai pe tine te am trecătorul meu trup

şi totuşi

flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet

ce-l port.

 

Daţi-mi un trup

voi munţilor,

marilor,

daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năpraznice inimi,

prefă-te-n lăcaşul furtunilor, cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

 

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncia măreţii mei paşi

şi-ar apare năvalnic şi liber

cum sunt,

pământule sfânt.

 

Când aş iubi,

mi-aş întinde spre cer toate marile

ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,

spre cer

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng

să-i sărut sclipitoarele stele.

 

Când aş urî,

aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieţi sori

călători

şi poate-aş zâmbi.

 

Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.

 

 

 

STRIGĂT ÎN PUSTIE

Cu chiotele-ţi de lumină

şi cu-adâncul ochilor de mare,

cu urmele în lut, ce ţi le lasă

nenumăratele fecioare

cutremurate-n clipa asta

de-un dor

pe minunatul tău pământ,

te chiem:

vino, Lume,

vin'.

Adie-mi în ureche gânguritul de izvoare

la cari în miez de noapte

nevăzuţi de nimeni strugurii

desprinşi din vite ţi s-adună

să-şi umplă boabele de must,

şi-apoi - cu dărnicia ta de moarte

vino,

Lume,

vin'.

 

Şi răscoleşte-mi

fruntea-nfierbântată

ca nisipul dogorât

pe care calcă-ncet, încet

prin pustie un profet.

 

VERSURI SCRISE PE FRUNZE USCATE DE VIE

II - Psalmistul

Când treci fără sandale pe sub tei,

porumbii adormiţi pe streşini ciuruite

se trezesc, crezând

ca paşii tăi, mărunţi, sunt seminţe azvârlite

de-o mână bună pentru ei.

 

MOARTEA LUI PAN

I - Pan către nimfă

 

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,

o undă

vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.

Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă

îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

 

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte

cu guşa unei leneşe şopârle

ce se prăjeşte-n soare,

mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

 

Ca pâinea caldă eu te-aş frânge,

mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

 

Nisipuri prind să fiarbă.

 

Vară,

soare,

iarbă!

 

II - Zeul aşteaptă

 

Prin mirişte se joacă

şoareci şi viţei,

iar viţele de vie

ţin în palme

brotăcei.

C-o păpădie

între buze

o aştept

să vie.

Nu vreau decât

să-mi port curate

degetele răsfirate

prin părul ei,

prin părul ei

şi-apoi prin nori

s-adun din ei

ca dintr-un caer

fulgerele-aşa cum toamna

strânge din aer

funigei.

 

III - Umbra

 

Pan rupe faguri

în umbra unor nuci.

E trist:

se înmulţesc prin codri mânăstirile,

şi-l supără sclipirea unei cruci.

 

Zboară-n jurul lui lăstunii,

şi foile de ulm

răstălmăcesc o toacă.

Subt clopot de vecerne Pan e trist.

Pe-o cărăruie trece umbra

de culoarea lunii

a lui Crist.

 

IV - Pan cântă

 

Sunt singur şi sunt plin de scai.

Am stăpânit cândva un cer de stele

şi lumilor

eu le cântam la nai.

Nimicul îşi încoardă struna.

Azi nu străbate-n grota mea

nici un străin,

doar salamandrele pestriţe vin

şi câteodată:

Luna.

 

V - Păianjenul

 

Gonit de crucile sădite pe cărări

Pan

s-ascunse într-o peşteră.

Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau

şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân'la el.

Tovarăşi nu avea,

doar un păianjen singurel.

Iscoditor micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase

în urechea lui

şi Pan din fire bun

prindea ţânţarii celui din urmă prieten ce-i rămase.

 

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

 

Odată zeul îşi cioplea

un fluier din nuia de soc.

Piticul dobitoc

i se plimba pe mână.

 

Şi'n scăpărări de putregai

Pan descoperi mirat

că prietenul avea pe spate-o cruce.

 

Bătrânul zeu încremeni fără de grai

în noaptea cu căderi de stele,

şi tresări îndurerat,

păianjenul s-a-ncreştinat.

 

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.

Era acoperit cu promoroacă

şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.

Neisprăvit rămase fluierul de soc.

 

CĂTRE CITITORI

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.

Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă

şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?

Credeţi-mă, credeţi-mă,

despre ori şi ce poţi să vorbeşti cât vrei:

despre soartă şi despre şarpele binelui,

despre arhanghelii cari ară cu plugul

grădinile omului,

despre cerul spre care creştem,

despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri

şi înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit

aşa de mult să plângă şi n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

de-aceea - lăsaţi-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale cu ochii închişi.

 

PSALM

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă

Dumnezeule, dar ce era sa fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit,

şi fără să-mi fi fost vreodată aproape

te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

 

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai tină şi rană.

În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.

O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea

decât cu vieaţa,

mi-ai vorbi. De-acolo de unde eşti,

din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

 

În spinii de-aici arată-te Doamne,

să ştiu ce-aştepţi de la mine.

Să prind din văzduh suliţa veninoasă

din adânc azvârlită de altul să te rănească sub aripi?

Ori nu doreşti nimic?

Eşti mută, neclintită identitate

(rotunjit în sine a este a)

nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată stelele întră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.

 

Iată o noapte fără ferestre-n afară.

Dumnezeule, de-acum ce mă fac?

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup

ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

 

ÎN MAREA TRECERE

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.

Cu ochi cuminţi, dobitoace în trecere

îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.

Frunzare se boltesc adânci

peste o-ntreagă poveste.

 

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă din păduri

după îndepărtata-i copilărie,

ca un cerb bătrân

după ciuta lui pierdută în moarte.

 

Poate a pierit sub stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.

În zadar i-aştept veştile,

numai peşteri răsună,

pâraie se cern adânc.

 

Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi

ciuta călcând prin moarte.

 

Tot mai departe şovăi pe drum, -

şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframa

o gură învinsă,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna să tacă,

să tacă.

 

CĂLUGĂRUL BĂTRÂN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG

Tinere, care mergi prin iarba schitului meu,

mai este mult pân-apune soarele?

 

Vreau să-mi dau sufletul

deodată cu şerpii striviţi în zori

de ciomegele ciobanilor.

Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?

Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Vieaţa mea a fost tot ce vrei,

Câteodată fiară,

câteodată floare,

câteodată clopot - ce se ceartă cu cerul.

 

Azi tac aici, şi golul mormântului

îmi sună în urechi ca o talangă de lut.

Aştept în prag răcoarea sfârşitului.

Mai este mult? Vino tinere,

ia ţărână un pumn

şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.

Botează-mă cu pământ.

 

Umbra lumii îmi trece peste inimă.

 

HERACLIT LÂNGĂ LAC

Lângă ape verzi s-adună cărările.

Sunt linişti pe-aici, grele şi părăsite de om.

Taci câne, care-ncerci vântul cu nările, taci.

Nu alunga amintirile ce vin

plângând să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor.

 

Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta

din palma unei frunze tomnatice.

Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,

pe unde apuci?

 

Paşii mei răsuna în umbră,

parcă-ar fi nişte roade putrede

ce cad dintr-un pom nevăzut.

O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului!

 

Orice ridicare a mânii

nu e decât o îndoială mai mult.

Durerile se cer

spre taina joasă a ţărânii.

 

Spini azvârl de pe ţărm în lac,

cu ei în cercuri mă desfac.

 

BUNĂTATE TOAMNA

Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum.

O minune e câteodată boală.

Pătrunse de duh

feţele-şi lungesc ceara,

dar nimeni nu mai caută vindecarea.

 

Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările.

Toamna toţi oamenii încap laolaltă.

Iar noi ce altădat' atât de răi

azi suntem buni, par' că am trece fără viaţă

prin aurore subpământeşti.

 

Porţile pământului s-au deschis.

Daţi-vă mânile pentru sfârşit:

îngeri au cântat toată noaptea,

prin păduri au cântat toată noaptea

că bunătatea e moarte.

 

SUFLETUL SATULUI

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

 

SCRISOARE

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,

dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -

şi-a trebuit să strig:

Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

 

Sunt mai bătrân decât tine, Mamă,

ci tot aşa cum mă ştii:

adus un pic din umeri

şi aplecat peste întrebările lumii.

 

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.

Numai ca să umblu printre lucruri

şi să le fac dreptate spunându-le

care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?

Mâna mi se opreşte: e prea puţin.

De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,

de ce m-ai trimis?

 

Trupul meu cade la picioarele tale

greu ca o pasăre moartă.

 

CUVÂNTUL DIN URMĂ

Arendaş al stelelor,

străvechile zodii

mi le-am pierdut.

Vieaţa cu sânge şi poveşti

din mâni mi-a scăpat.

Cine mă-ndrumă pe apă?

Cine mă trece prin foc?

De păsări cine mă apără?

 

Drumuri m-au alungat.

De nicăieri pământul

nu m-a chemat.

Sunt blestemat!

 

Cu cânele cu săgeţile ce mi-au rămas

mă-ngrop,

la rădăcinile tale mă-ngrop,

Dumnezeule, pom blestemat.

 

EPILOG

Îngenunchez în vânt. Mâne oasele

au să-mi cadă de pe cruce.

Înapoi nici un drum nu mă duce.

Îngenunchez în vânt:

lângă steaua cea mai tristă.

BIOGRAFIE

Unde şi când m-am ivit în lumină, nu ştiu,

din umbră mă ispitesc singur să cred

că lumea e o cântare.

Străin zâmbind, vrăjit suind

în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,

câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.

De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini,

de umblat umblu ca fiecare:

când vinovat pe coperişele iadului,

când fără de păcat pe muntele cu crini.

 

Închis în cercul aceleiaşi vetre

fac schimb de taine cu strămoşii,

norodul spălat de ape subt pietre.

Seara se-ntâmplă molcom s-ascult

în mine cum se tot revarsă

poveştile sângelui uitat de mult.

Binecuvânt pâinea şi luna.

Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

 

Cu cuvinte stinse în gură

am cântat şi mai cânt marea trecere,

somnul lumii, îngerii de ceară.

De pe-un umăr pe altul

tăcând îmi trec steaua ca o povară.

 

SOMN

Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă.

Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,

gornicul nu mai vorbeşte.

Buhe sure s-aşează pe urne de brazi.

În întunericul fără de martori

se liniştesc păsări, sânge, ţară

şi aventuri în care veşnic recazi.

Dăinuie un suflet în adieri,

fără azi,

fără ieri.

Cu zvonuri surde prin arbori

se ridică veacuri fierbinţi.

În somn sângele meu ca un val

se trage din mine

înapoi în părinţi.

 

PASĂREA SFÂNTĂ

Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi

 

În vântul de nimeni stârnit

hieratic Orionul te binecuvântă,

lăcrimându-şi deasupra ta

geometria înaltă şi sfântă.

 

Ai trăit cândva în funduri de mare

şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.

În păduri plutitoare-ai strigat

prelung deasupra întâielor ape.

 

Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?

Făptura ţi-am zice, potir fără toarte,

cântec de aur rotind

peste spaima noastră de enigme moarte,

 

dăinuind în tenebre ca în poveşti

cu fluier părelnic de vânt

cânţi celor ce somnul şi-l beau

din macii negri de sub pământ.

 

Fosfor cojit de pe vechi oseminte

ne pare lumina din ochii tăi verzi.

Ascultând revelaţii fără cuvinte

subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi.

 

Din văzduhul boltitelor amiezi

ghiceşti în adâncuri misterele.

Înalţă-te fără sfârşit,

dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

 

PERSPECTIVĂ

Noapte. Subt sfere, subt marile,

monadele dorm.

Lumi comprimate,

lacrimi fără de sunet în spaţiu,

monadele dorm.

 

Mişcarea lor - lauda somnului.

 

TĂGĂDUIRI

Arbori cu crengi tămăduitor aplecate

fac scoarţă în jurul unui lăuntric suspin.

Pe toate potecile zilei

cu surâs tomnatic

se răstignesc singuri

Cristoşi înalţi pe cruci de arin.

 

Grele din înălţimi cad ciocârlii

ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor.

Pe drumuri pornit

iscodesc semnele

întregului rotund depărtat:

pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit.

 

Pe urmele mele coapte

moartea îşi pune sărutul galben

şi nici un cântec nu mă îndeamnă

să fiu încă o dată.

Fac un pas şi şoptesc spre miazănoapte:

Frate, trăieşte tu, dacă vrei.

Mai fac un pas şi şoptesc spre miazăzi:

Frate, trăieşte tu, dacă vrei.

Din sângele meu nu mai e nimeni chemat

să-şi ia începutul trăirilor,

nu, nu mai e nimeni chemat.

 

Pe căile vremii se duc şi vin

cu pas adânc ca de scoarţă

albe fecioare şi negre fecioare:

îndemnuri cereşti

să fim încă o dată,

să fim încă de-o mie de ori,

să fim, să fim!

Dar eu umblu lângă ape cântătoare

şi cu faţa-ngropată în palme - mă apăr:

eu nu! Amin.

 

SAT NATAL

lui Ion Pillat

 

După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi

unde-am fost prietenul mic al ţărânii din sat.

Port acum în mine febra eternităţii,

negru prundiş, eres vinovat.

 

Nimeni nu mă cunoaşte. Vântul el singur, sau plopul

de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului.

Nedumerit turnul se va uita doua ore în urma mea

până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.

 

Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mai mici

decât le-a crescut amintirea.

Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm.

Porţi se deschid să-şi arate uimirea.

 

Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales,

ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit

încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă

subt ceruri cari încă nu s-au clădit.

 

LA CURŢILE DORULUI

Prin vegherile noastre - site de in _

vremea se cerne, şi-o pulbere albă

pe tâmple s-aşează. Aurorele încă

se mai aprind, şi-aşteptăm

o singură oră să ne-mpărtăşim

din verde imperiu, din raiul sorin.

 

Cu liturghii de lemn zăbovim lângă blide

lungi zile pierduţi şi străini.

Oaspeţi suntem în tinda noii lumini

la curţile dorului. Cu cerul vecin.

 

Aşteptăm să vedem prin columne de aur

evul de foc cu steaguri păşind,

şi fiicele noastre ieşind

să pună pe frunţile porţilor laur.

 

Din când în când câte-o lacrim-apare

şi fără durere se-ngroaşă pe geană.

Hrănim cu ea

nu ştiu ce firavă stea.

 

1917

Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranşee

reţeaua, livada cu flori, şi zdrenţele-n sârmă.

Simţi Paştile-n linişti. Încă o dată cei zece tovarăşi

stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de cârmă.

 

Scumpe făpturi, fluturi mulţi, năvălesc din apus

cu-nalte sclipiri jucăuşe, curate.

Trec pe deasupra în pâlcuri, culori salvate

din alt continent, cufundat şi răpus.

 

Mâine bătaia va-ncepe din nou. Fii inimă - lemn,

când fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte

cădea-va întâiul? - Când fiecare pe cealaltă frunte

ar vrea să citească un semn.

 

Eu singur le zic: Fiţi liniştiţi! Odată cu zorile

cădea-vor întâi nu oameni, ci florile!

Dediţeii aceştia cu bluze albastre,

păpădii cu coifuri de aur ca ale noastre!

 

ASFINŢIT MARIN

Piere în jocul luminilor

saltul de-amurg al delfinilor.

 

Valul acoperă numele

scrise-n nisipuri, şi urmele.

 

Soarele, lacrima Domnului,

cade în marile somnului.

 

Ziua se curmă, şi veştile.

Umbra măreşte poveştile.

 

Steaua te-atinge cu genele.

Mut tălmăceşti toate semnele.

 

Ah, pentru cine sunt largile

vremi? Pentru cine catargele?

 

O, aventură, şi apele!

Inimă, strânge pleoapele!

 

MIRABILA SĂMÂNŢĂ

Mă rogi cu-n surâs şi cu dulce cuvânt

rost să fac de seminţe, de rarele,

pentru Eutopia, mândra grădină,

în preajma căreia fulgere rodnice joacă

să-nalţe tăcutele seve-n lumină.

 

Neapărat, mai mult decât prin oraşul rumorilor,

c-o stăruinţă mai mare

decât sub arcade cu flori,

voi umbla primăvara întreagă prin târguri

căutând vânzători de sămânţă.

Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am

pentru tot ce devine în patrie,

pentru tot ce sporeşte şi creşte-n izvornită.

Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în faţă

puterilor, în ipostaze de boabe,

în faţa mărunţilor zei, cari aşteaptă să fie zvârliţi

prin brazde tăiate în zile de martie.

 

Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă

ce-nchide în sine supreme puteri.

Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par

seminţele ce mi le ceri.

Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har.

În rânduri de saci cu gura deschisă -

boabele să ţi le-nchipui: gălbii,

sau roţii, verzi, sinilii, aurii,

când pure, când pestriţe.

 

Asemenea proaspete, vii şi păstoase

şi lucii culori se mai văd

doar în stemele ţărilor,

sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme

de le ridici, răcoroase,

un sunet auzi precum ni l-ar da

pe-un ţărmure-al Marii de Est mătăsoase nisipuri.

 

Copil, îmi plăcea, despuiat de veşminte,

să intru-n picioare în cada cu grâu,

cufundat pân' la gură în boabe de aur.

Pe umeri simţeam o povară de râu.

Şi-acuma, în timpuri târzii, când mai vad

Câteodată grămezi de seminţe pe arii,

anevoie pun capăt fierbintei dorinţi

de-a le atinge cu faţa.

 

De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama

de-a nu trezi zeii, solarii,

visătorii de visuri tenace, cuminţi.

 

Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!

Un gând de puternică vară, un cer de înalta lumină,

se-ascunde în fieştecare din ele, când dorm.

Palpită în visul seminţelor

un foşnet de câmp şi amiezi de grădină,

un veac pădureţ

popoare de frunze

şi-un murmur de neam cântăreţ.

 

CÂNTECUL VÂRSTELOR

Dragostele mele bune

cum le-a măcinat pământul!

Cum pieriră pe sub iarbă

frumuseţea şi cuvântul!

Dragostele mele rele,

câte au căzut şi ele!

Dragostele bune, rele,

ce-a rămas sub glii din ele?

Ţărâna numai şi inele.

 

ÎNCĂ O DATĂ !

Nu mi-e destul. Şi după orişice

aş spune: înc-o dată!

Orice se-ntâmplă-i ca şi cum

s-ar întâmpla c-o fată.

Ah, nici un rod nu mi-e destul,

îl vreau şi-n alte chipuri.

Se poartă râul către mări,

dar piere în nisipuri.

 

Nu-i apă să astâmpere de-ajuns,

nu mi-e destul vieaţa, cartea.

Iubire-aş vrea, pierzare, jar,

cum voi simţi odată moartea.

 

Nici din lumină n-am destul,

căci ea-i doar o legendă, iată.

Nimic sub zare nu-i destul,

vreau totul înc-o dată!

 

 

 

CÂNTECUL SOMNULUI

Plăcut e somnul lângă o apă ce curge,

lângă apa care vede totul, dar amintiri nu are.

Plăcut e somnul în care

uiţi de tine ca de-un cuvânt.

Somnul e umbra pe care

viitorul nostru mormânt

peste noi o aruncă, în spaţiul mut.

Plăcut e somnul, plăcut.

 

POEZIA

Un fulger nu trăieşte

singur, în lumina sa,

decât o clipă, cât îi ţine

drumul din nor până-n copacul

dorit, cu care se uneşte.

Şi poezia este - aşa.

Singură-n lumina sa

ea ţine pe cât ţine:

din nour până la copac,

de la mine pân' la tine.

 

PĂRINŢII

Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,

în timp ce-n noi mai cresc grădinile.

Ei vor să fie rădăcinile,

prin cari ne prelungim pe sub pământ.

 

Se-ntind domol părinţii pe subt pietre,

în timp ce în lumini mai adăstăm,

în timp ce fericiri ne-mprumutăm

şi suferinţi şi apă vie pe la vetre.

 

SUFLETE, PRUND DE PĂCATE

Suflete, prund de păcate,

eşti nimic şi eşti de toate.

Roata stelelor e-n tine

şi o lume de jivine.

Eşti nimic şi eşti de toate:

aer, pasări călătoare,

fum şi vatră, vremi trecute

şi pământuri viitoare.

Drumul tău nu e-n afară,

căile-s în tine însuţi.

Iară cerul tău se naşte

ca o lacrimă din plânsu-ţi.

 

SCOICA

C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine

şi inima

mi-o prind în mână. Tremurând

îmi strâng comoara la ureche şi ascult.

 

Îmi pare

că ţin în mâni o scoică,

în care

prelung şi neînţeles

răsună zvonul unei mari necunoscute.

 

O voi ajunge, voi ajunge

vreodat' pe malul

acelei mări, pe care azi

o simt,

dar nu o văd ?

 

 

EVA

Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi

c-un glas ce răsuna

de printre frunze ca un clopoţel de-argint.

Dar s-a-ntâmplat că-i mai şopti apoi

şi ceva în ureche

încet, nespus de-ncet,

ceva ce nu se spune în scripturi.

 

Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a şoptit anume,

cu toate că a ascultat şi el.

Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui

Adam.

 

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină

şi-şi mişcă geana parc-ar zice

că ea ştie ceva,

ce noi nu ştim,

ce nimenea nu ştie,

nici Dumnezeu chiar.

 

PLUGURI

Prietene crescut la oraş

fără milă, ca florile în fereastră,

prietene care niciodată încă n-ai văzut

câmp şi soare jucând supt peri înfloriţi,

vreau să te iau de mână,

vino, să-ţi arăt brăzdarele veacului.

 

Pe dealuri, unde te întorci,

cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos

sunt pluguri, nenumărate pluguri:

mari păsări negre

ce-au coborât din cer pe pământ.

Ca să nu le sperii -

trebuie să te apropii de ele cântând.

 

Vino - încet.

 

NOI CÂNTĂREŢII LEPROŞI

Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac.

Din când în când ne mai ridicăm ochii

spre zăvoaiele raiului,

apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe.

Pentru noi cerul e zăvorât şi zăvorâte sunt cetăţile.

În zadar căprioarele beau apă din mânile noastre,

În zadar cânii ni se închină,

suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.

Prieteni, care staţi lângă mine,

încălziţi-vă lutul cu vin,

desfaceţi-vă privirile peste lucruri.

Noi suntem numai purtători de cântec

pe la porţi închise,

dar fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu

aici unde astăzi singurătatea ne omoară.

 

AMINTIRE

Unde eşti astăzi, nu ştiu.

Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.

Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.

Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ

privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.

Zvon legendar se ridică din brazi.

Ochiu atât înţelegător era iezerul sfânt.

În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.

Din gene, ape moarte mi se preling.

Ar trebui să taiu iarba,

ar trebui să taiu iarba pe unde ai trecut.

Cu coasa tăgăduirii pe umăr

în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

 

LUCRĂTORUL

Te iroseşti în încordări de arc

lângă roţile mari de oţel.

Striveşti între degete sânii materiei.

Iţi sunt de păcură mânile şi afumate în zorile.

 

Lucrătorule, cu şorţul de piele albastră,

pentru tine maşinile cântă

mai frumos decât privighetorile.

Lucrătorule, cu şorţul de piele albastră,

tu ştii că frumoase sunt

numai lucrurile ieşite din puteri omeneşti.

Tu ştii că nici o stea

n-a fost făcută de mâna ta,

şi-ţi zici: orce-ar spune prea mulţii gureşii poeţi,

nici o stea nu-i frumoasă.

 

Din fântâni sfredelite-n osia planetei

iţi scoţi găleţile de foc.

Nu te cunosc, nu mă cunoşti,

dar o lumină alunecă

de pe faţa ta pe faţa mea,

şi-o strig în sfintele vânturi.

 

BUNAVESTIRE

În noaptea asta lungă, fără sfârşit,

o femeie umbla supt cerul apropiat.

Ea înţelege mai puţin decât oricine

minunea ce s-a întâmplat.

Aude sori cântăreţi, întreabă,

întreabă şi nu înţelege.

În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună

un prunc.

De nouă ori se-nvârte discul lunei

în jurul pruncului.

El rămâne nemişcat şi creşte mirându-se.

............................................................

În noua noapte fără sfârşit

ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti.

Mă duc între ei să vestesc:

Tăiaţi-vă mieii pe cruce

În amintirea jertfei ce se va face.

Ridicaţi-vă de lângă foc

În cojoace cu flăcări de lână.

 

Luaţi făclia ce-am aprins-o

în steaua coborâtă

deasupra ieslelor roase de boi

şi daţi-o mai departe

din mână în mână.

În curând fiul omului va căuta un loc

unde să-şi culce capul,

răzimându-şi-l ca şi voi

de pietre ori de câni adormiţi.

În curând rănile purtate prin văile noastre

s-or vindeca

închizându-se ca florile la întuneric.

În curând picioare albe

vor umbla peste ape.

 

 

ECHINOCŢIU

Semne verzi subt şovăiri solare

ieşi soră să vezi pe ogor.

Popi negri vestind sub pământuri soarele

cu fluiere greerii umblă

până-n pragul sicrielor

şi-acolo mor.

Pe-aici, afară din oraş, şi ieri am fost

să iscodim învierile în faţa porţilor.

Îndrăzneşte soră, oh soră să nu suspini.

Într-o singură zi mugurii şi iarba au crescut

repede ca unghiile şi părul morţilor.

Făpturi, care-aţi fost, unde vă ţineţi ?

Nu le calcă soră luminile - dediţeii vineţi.

 

 

BIBLICĂ

lui Ion Breazu

 

Amiaza e dreaptă. Liniştea se rotunjeşte albastră.

Zboruri spre ceruri cresc.

Glasuri se irosesc. Fiinţe se opresc.

Viţelul în trupul vacii îngenunchează

ca-ntr-o biserică.

 

Maică Precistă, tu umbli şi astăzi râzând

pe cărări de jocuri de apă pentru broaşte ţestoase.

Între ierburi înalte şi goale

copilul ţi-l dezbraci

şi-l înveţi să stea în picioare

Când e prea rău

îl adormi cu zeamă de melci.

 

Pentru tine lumea e o pecete

pusă pe-o taină mai mare:

de aceea mintea nu ţi-o munceşti

cu nimic.

 

În casă lângă blidarul cu smalţuri rare

în fiecare zi păzeşti cu răbdare

somnul marelui prunc.

A mustrare clipind

te superi doar

când îngerii trântesc prea tare uşile

venind sau ieşind.

 

 

ÎNCHEIERE

Frate, o boala învinsă ţi se pare orice carte.

Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.

E în apa. E în vânt.

Sau mai departe.

 

Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile.

Sunt undeva jos sau undeva sus.

Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:

taina trăită unde s-a dus ?

 

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt ?

De la basmul sângelui spus

întoarce-ţi sufletul către perete

şi lacrima către apus.

 

ÎN PREAJMA STRĂMOŞILOR

Pe lespezi dacă te apleci

auzi scarabei sărutând părinteştile luturi,

crengile noastre căzute-n adânc, în ţinuturi

amare şi reci.

 

Pe lespezi urechea de-o pui, audu-se viermii,

cu freamăt porniţi pe căile vremii

cu carnea noastră să se cuminece

pe rând în nouă duminece.

 

CÂNELE DIN POMPEI

Văzui în Pompei acel câne roman.

Aşa ni-l voiră zeiţele sorţii -

mulaj conservat în materia morţii,

să nu-l putrezească nici ploaie, nici an.

 

Ieşise să scape din norul din uşă,

de noaptea căzută din munte cu foc.

Dar cânele, scurt răsucindu-se-n loc,

se stinse rânjind şi muşcând din cenuşă.

 

Te văd Dumnezeule - plumb, scrum şi nor -

odată venind peste mine prin uşă,

din muntele cerului, cotropitor.

 

Scăpa-voi doar până în poartă. Apoi

muşca-voi, în Tine, a lumii cenuşă.

Tiparul în TINE păstra-mi-l-voi.

 

 

CÂNTECUL SPICELOR

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară, de moarte

când secera lunii pe boltă apare.

Că fetele cată, cu părul de aur,

la zeul din zare.

 

O vorba-şi trec spicele - feţe-n văpaie:

secera lunii e numai lumină -

cum ar putea să ne taie

pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului ?

 

Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor

că nu sunt tăiate de lună,

că numai de fierul pământului

li s-a menit să apună.

 

 

ÎN LUMEA LUI HERACLIT

Produs al aerului soarele ar fi

al vremuirii, joc al unor pământeşti stihii,

aşa credea-nţeleptul din Efes.

S-ar plămădi solarul trup din nou, în fiecare zi,

din aburii fosforescenţi care din mare ies.

Ştiu că iubita mea-i aşa, pe care o slăvesc.

Mereu e alta, alta e, tot alta,

ca soarele antic, un rod al fiecărei dimineţi.

S-alcătuieşte din lumini pe care nu le-nveţi,

se înfiripă din splendori pe care tăcând le preamăresc.

 

Făptură fără ieri, întruchipată iar şi iar,

în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereţi

îmi este dat, până la capătul acestei vieţi,

în fiecare zi din nou s-o cuceresc.

 

 

ULISE

De pe liman pe golfuri

privirea ţi-o roteşte.

E linişte ca-n ziua

când mă-ntorsei hoţeşte

şi ţi-am golit de oaspeţi

viaţa, pragul, tinda.

Ia seama Penelope

ce netedă-i oglinda.

 

Se-ntinde marea clară

pe-un prund de oseminte.

Nu-i nimenea cu proră

s-o şteargă, s-o frământe.

Doar şerpii taie apa

spre-un ţărm ghicit în zare,

trecând peste adâncuri

ca semne de-ntrebare.

 

Catargul putrezeşte

la margine de timp

acolo între Hades

şi-acele culmi în nimb.

Nu m-amăgeşte ceasul

să număr nestemate,

nici nu mă cheamă-n urmă

furtuni şi vrăji uitate.

 

Vezi, orice amintire-i

doar urma unor răni

prin ţări, prin ani primite,

pe la răscruci şi vămi.

Nu aştepta păţanii

să izvodesc, alese.

Deşartă născocire

e vorba ce se ţese.

 

Dar pe liman ce bine-i

să stăm în necuvânt -

şi, fără de-amintire

şi ca de subt pământ,

s-auzi, în ce tăcere

cu zumzete de roi,

frumuseţea şi cu moartea

lucrează peste noi.

 

 

BUCURESTI 1919

Liliecii ţâşneau în slavă,

când ne părăseam lăcaşul.

Paltinii, crescuţi în noapte

din asfalturi ca din lavă,

îşi împrăştiau sămânţa

zburătoare-n tot oraşul.

 

Nimeni nu dormea în noaptea

cea de veghe. Nici penaţii

viitoarei generaţii.

Ne plimbam pe bulevarde

prin troiene de seminţe -

şi simţeam cum talpa arde.

 

Doar târziu Segetătorul

încearcă-ntr-o doar' s-apună

când scâncea în poartă cheia.

Vântul ne-azvârlea în păr şi-n

faţă pulbere de lună,

caldă încă vremea-aceea.

 

Ţinând soarele în mână,

un oltean - pe jumătate

om aievea, în rest fântână

cu o cumpănă în spate -

dimineaţa da năvală

cu un chiot în cetate.

 

 

ULCIORUL

Pe masa îmi stă, durat din argilă,

ulciorul. În rostul ceramic aşez uneori,

cu rouă pe ele, iubitele flori.

Prefer trandafiriul de purpură.

Tainic, urmând un sacru canon,

dimineaţa, de o rază cerească

atins, trandafiriul îşi las-o petală pe masă,

dorind în lumină să stea fără mască.

 

Se face că torn, alte dăţi, în ulcior

tomnaticul soare prin teascuri trecut,

curgător aur crud,

vin de piatră, soi cald de Aiud.

 

Mai apoi câteodată păstrez în ulcior

şi-un lucru mai scump şi mai rar:

grămada de boabe de chihlimbar,

lacrimi pe care o pădure le-a plâns,

când ultimul alb unicorn s-a stins.

 

OEDIP ÎN FAŢA SFINXULUI

Ascult. Adâncul tău ce-amar şi ce pustiu,

cât de fierbinte, dulce trebuie să fie.

În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu,

doar pajiştea cu oseminte învie.

 

Aştept aici cu-nspăimântată bucurie,

tăcerea lungă să se rupă între noi,

cumplit, amarnic sfâşiată ca o iie

într-un iatac, pe întuneric între doi.

Şi văd mirat cum ghiarele din când în când

îţi ies şi se retrag în pungi de catifea,

ca la pisici, în gând şi-n prag la pândă stând.

 

Vorbeşti ? - Te doare şi pe tine întrebarea ?

C-un freamăt te mai stinghereşte-o clipă marea,

dar aripa ţi-o potriveşti spre-a mă curma.

 

 

POD PESTE MUREŞ

La vad, un pod de lemn, cu coperişul de şindrilă,

lung cât o uliţă de sat,

se-ntinde peste MUREŞ. Mal vrea la mal în veci să lege.

Astfel ţara moştenitu-l-a din leat.

 

Îşi au măreţele-mpliniri şi lucruri cântăreţii lor,

dar podului îi cântă numai apa, ce subt el se-ndeasă,

despre toţi şi toate-i cântă, câte au trecut

pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă,

 

ca printr-o casă la al cărei prag

sfârşeşte drumul, ca să iasă

la celalalt capăt iarăşi drum, drum vechi - în lume

precum pravila îl vrea - lăsat în voie să pornească.

 

Oşti trecură-n veac pe-aci, şi Radu cel Frumos,

roţi ferecate, robi domneşti, comori şi lacrimi,

moţi cu ciubăre, turme, vânturi,

răpuşi şi-nvingători, stindarde, patimi.

 

Pe toţi şi toate-n nopti, când vâlvele se bat,

îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă,

aşa cum ceasul, de pe un ţărm mutându-i,

i-a mântuit spre celălalt peste vâltoarea-adâncă.

 

Dar ce linişte-i acum la vad ! Ce trează-amiaza !

Prin istorie adie doar miros de otavă.

Subt pod un şarpe se soreşte, lung şi nemişcat,

ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă.

 

GIORDANO BRUNO CÂNTĂ BALADA PERMANENŢEI

E acelaşi, nu-s aceleaşi.

E acelaşi unic soare

răsărit din munte, gând.

Să se întrupeze-n vale

alte umbre sunt la rând.

 

E acelaşi, nu-s aceleaşi.

E acelaşi unic soare

albul inului sorbind.

Să întindă pânza-n iarbă

fete, alte sunt la rând.

 

E acelaşi, nu-s aceiaşi.

E acelaşi unic soare

tâlc suav învederând.

Ca să coloreze ceasul

fluturi - alţii sunt la rând.

 

E acelaşi, nu-s aceleaşi.

E acelaşi unic soare

ce-nfierbântă roua, vânt.

Sa îndure moartea-n vară

alte spice sunt la rând.

 

E acelaşi, nu-s aceleaşi.

E acelaşi unic soare

inima prin lumi bătând.

Să îngâne-n vreme rugul

alte-amurguri sunt la rând.

CIMITIRUL ROMAN

Huliţi au fost romanii

de unii învăţaţi din vremi mai nouă

că metafizica n-ar fi creat

ca alte glorioase seminţii,

doar apeducte, colisee,foruri, drumuri,

eterna urbe, castre şi troiane de hotar.

Huliţi au fost romanii

că numai case-ar fi clădit cu atrii

primind de sus lumina

ş-avertisment ţinând pe praguri : cave canem.

 

De ţi-ar fi dat s-ajungi odat'la Roma

şi-adânc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,

ai înţelege-atuncia, ce nedreaptă-i cumpăna

cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia

şi inima şi-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum,

care se duce, se tot duce în peisaj,

piatră cu piatră, potrivind,

un drum flancat, de-a stânga şi de-a dreapta,

cu sarcofage, urne, mauzolee,

păstrând cenuşa, oseminte-adăpostind.

 

Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntând

în mare-mpărăţie a vieţii-naintând prin moarte

sădită-n şiruri

de două părţi. Cei de la umbra chiparoşilor

în sarcofage dorm, ascultă sunetul

de securi şi de lănci, marşul cohortelor,

roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate,

la rândul lor, acuma nu mai sunt,

dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă

la drumul care suna pe pământ.

 

Aşa închipuiau romanii cimitirul:

un drum flancat de două rânduri de tăceri.

Aceasta-i metafizica romană: un Drum.

Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre vii.