Puţini oameni îşi pot imagina astăzi că Timişoara, oraşul atât de paşnic, de tolerant şi liniştitor prin comportamentul locuitorilor săi, a fost în urmă cu jumătate de mileniu un important centru politic, strategic şi militar.

Cronicari, învăţaţi, scriitori din diverse medii europene, călători străini care i-au străbătut hotarul descriu oraşul şi cetatea medievală cu interes, iar uneori cu admiraţie. Micul orăşel din apropierea Timişului, străjuit, însă, de o puternică fortificaţie ridicată de meşterii italieni, a stat vreme de câteva veacuri în atenţia contemporanilor, a pătruns în conştiinţa lumii medievale prin importanţa strategică şi capacitatea de rezistenţă la asediile forţelor duşmane.

Cronicarul turc Mustafa Gelalzade, căpetenie militară care a participat la repetatele incursiuni otomane în teritoriile româneşti, nota că la mijlocul secolului al XVI lea Timişoara „era o cetate pizmuită, cea mai însemnată şi cea mai puternică dintre toate cetăţile Ţării Transilvaniei. Fortăreţele, bisericile şi turnurile sale erau apărate de apele şi mlaştinile din jur. Întăriturile sale erau puternic înarmate […] Timişoara, care era în mâna duşmanului¹, trecea drept unul din oraşele cele mai însemnate din Ţara ghiaurilor”². Cronicarul menţionat nu omite să precizeze că, din motivele arătate, Timişoara „era dorită de toţi sultanii”. Ca o „cetate foarte tare” este percepută Timişoara, în anul 1517 şi de Ştefan Taurinus, vicarul catolic al episcopului Transilvaniei³.

O sugestivă descriere ne-a lăsat italianul Asconio Centorio în lucrarea Commentarii della guerra den Transilvania: Timişoara era înconjurată de râul Themes de la care a primit numele. Jumătate din ea „e înconjurată de un zid făcut de pământ şi lemn în forma bastioanelor, de partea aceea are mari lagune şi şanţuri cu apă şi mlaştini adânci şi care o fac în acele părţi atât de tare, încât în nici un fel nu poate fi tăiată, nici de artilerie bătută, nici măcar asediată. Cealaltă jumătate e fortificată de un zid făcut din blocuri de piatră, după sistemul antic”. Violenţa şi cucerirea oraşului şi cetăţii justifică aprecierile formulate de contemporanii secolului al XVI lea. Mândri că au pus stăpânire pe Timişoara, cronicarii turci descriu pe larg înverşunarea luptelor şi dârza rezistenţă a apărătorilor. Mehmed - Paşa Kuciuk Nişandji, şeful cancelariei Sultanului notează că apărătorii s-au luptat atât de tare „încât săgeţile se revărsau asemenea potopului, iar tunurile s-au înroşit de atâta tras”⁴. Timp de 25 de zile au continuat luptele în iulie 1552, ne relatează acelaşi Mustafa Gelalzade. O armată uriaşă de 160.000 de oameni asedia o cetate apărată doar de câteva mii de creştini. Este distrus Turnul de apă într-o vreme când arşiţa devenise dogoritoare. Spre a evita alte pierderi umane, comandantul garnizoanei acceptă încetarea luptelor. Îi este promisă trecerea liberă a trupei creştine şi civililor din oraş. Ahmed – Paşa, comandantul turc îşi calcă promisiunea făcută sub jurământ şi măcelăreşte pe ultimii apărători. Cronicarul otoman Muhieddin va consemna episodul, în stilul obişnuit al istoriografilor turci: „Năpustindu-se asupra ghiaurilor, i-au trecut pe toţi prin tăişul săbiei şi n-a scăpat măcar un suflet” . Rănit grav, Ştefan de Loscnez, comandantul garnizoanei, este adus în faţa lui Ahmed – Paşa şi decapitat. Oraşul este apoi prădat, devastat, bisericile creştine sunt transformate în geamii musulmane, clopotele aruncate din turnuri. De acum, timp de 164 de ani, istoria Timişoarei se scurge pe alt făgaş. Devenit reşedinţă de paşalâc turcesc, Timişoara va fi unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane în această parte a Europei. În tot acest timp a rămas neîncetat în conştiinţa contemporanilor, care i-au remarcat mereu însemnătatea. Lumea creştină europeană continuă să o aprecieze şi să o menţioneze în scrierile vremii. Nunţiul papal Visconti este sfătuit, printr-o scrisoare din 26 aprilie 1596, să intervină pe lângă principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, ca să cucerească Timişoara, căci „cucerirea ei ar băga spaima în duşmani”⁵. Importanţa şi poziţia strategică a Timişoarei explică planurile lui Mihai Viteazul de a o cuceri şi integra în frontul luptei sale antiotomane. Ioan Darahi, nobil român din Satu Mare, secretarul interimar şi tălmaciul lui Mihai Viteazul în Transilvania, face următoarea precizare: „Umblă zvonul îndeobşte că Mihai Vodă a hotărât că de cum se va întoarce din Moldova va împresura Timişoara”⁶.

Preocuparea de a stăpâni puternica cetate din câmpia bănăţeană nu trebuie să ne surprindă. Timişoara juca în acele vremuri rolul de pivot în strategia otomană de păstrare a dominaţiei asupra Pustei ungare şi a Ţărilor Române. În acest mod era percepută Timişoara de cronicarii, învăţaţii şi factorii politici sau militari otomani în secolul al XVII lea. Istoricul turc Mehmed Raşid Aga considera aşezarea ca „digul graniţei islamice şi lacătul Ţării Româneşti şi al Moldovei, precum şi altor ţinuturi aflate de partea cealaltă a Dunării”. Din această perspectivă trebuie înţeleasă preocuparea de a menţiona în scrieri şi documente importanţa Timişoarei medievale.

Note

1. În concepţia cronicarului otoman „duşmanul” era creştinătatea europeană;
2. Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, Editura Academiei Române, 1966;
3. Prezentare detaliată a problemei la Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, 2002;
4. Cronici turceşti…, vol. I;
5. Călători străini despre Ţările Române, vol. II, 1971;
6. Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit.

Prof. univ. dr. Ioan Munteanu

Sursa: www.primariatm.ro