Prezenţa umană în vatra oraşului Timişoara depăşeşte cu mult evul însemnărilor documentare. Paleta vestigiilor arheologice atestă prezenţa unor aşezări omeneşti din vremuri îndepărtate, adăpostind o poţie de agricultori, vânători, meşteşugari, a căror existenţă era facilitată de clima blândă, solul roditor, abundenţa apei şi a pădurilor. Veac după veac, comunităţile umane stabilite sau aşezate temporar pe această vatră, au parcurs diferitele etape ale civilizaţiei străvehi.

Puţinele vestigii dacice indică, totuşi, un progres demografic şi economic, o specializare a meşteşugurilor şi extinderea raporturilor de schimb. Cu siguranţă, hotarul actual al oraşului a fost locuit în timpul stăpânirii romane1, ca şi în secolele următoare. Prezenţa monedelor din epoca romană târzie, cu efigia împăraţilor Probus şi Diocleţianus confirmă acestă realitate .

Denarii de bronz, ca şi alte dovezi materiale descoperite în necropole şi aşzări cu caracter rural, indică continuitate de locuire, păstrarea contactelor cu civilizaţia romană şi mai târziu romano - bizantină, un nivel de viaţă relativ modest în timpul succesivelor valuri ale poţiilor migratoare. Necesităţile de supravieţuire în acele vremuri tulburi au impus construirea unei fortificaţii din pământ , care se va dezvolta mai târziu într-un castru feudal puternic.

Este acel Castrensis de thymes sau Castrum regium Themes, menţionat în izvoarele medievale timpurii, indirect în anul 1177 şi direct în anul 1266. Documentul din anul 1266 menţionează Cetatea Tymes alături de alte aşezări şi domenii feudale din comitatele bănăţene.

Este neîndoielnic faptul că cetatea respectivă a existat în vatra Timişoarei cu mult înaintea atestării sale în documentele medievale. Numele Timişoarei provine de la acest Castrensis de Thymes, care a păstrat vechea denumire a râului Timiş din vorbirea curentă a poţiei autohtone2, realitate cunoscută încă din veacul al XVI lea. Filippo Pigafeta, istoric şi arhitect militar, nota în anul 1595 că Timişoara era încercuită de râul Timiş de la care şi-a luat numele3 Datorită poziţiei geo – politice, aşezarea cunoaşte o importantă dezvoltare, devenind un centru cu însemnat rol economic, politic, militar, religios. Va suferi mari stricăciuni în anul 1241 de pe urma atacurilor tătarilor, fiind nevoie de refacerea fortificaţiilor.

Timp de câteva secole, Timişoara este prezentă în frământările şi luptele interne din Regatul Ungariei, în confruntările militare bizantino – maghiare, în numeroasele războaie purtate de creştinătatea europeană împotriva primejdiei otomane. Încă în anul 1307, regele Carol Robert soseşte la Timişoara şi decide ca pe locul numit Insula să construiască o cetate din piatră, mult mai puternică decât vechea fortificaţie de pământ. Însoţit de curtea regală, Carol Robert stă la Timişoara între anii 1315 – 1323, oraşul devenind reşedinţă regalăl. Regele numeşte acum aşezarea Castrum nostrum regis de Thumuswar. Aici moare, în 15 decembrie 1317 soţia regelui maghiar. În anul 1342, Timişoara este atestată în documente ca Civitas (oraş), deşi calitatea respectivă, cu siguranţă, era mai veche. Prezenţa curţii regale timp de 8 ani, rolul militar tot mai important susţin această ipoteză. De la sfârşitul secolului al XIV lea până la mijlocul veacului al XVI lea, timp de aproape 170 ani, Timişoara devine un însemnat centru de rezistenţă în luptele antiotomane4. Aici se concentrează în anul 1396, cruciaţii europeni şi de aici pornesc în dramatica expediţie creştină zdrobită la Nicopole. Peter von Rez, cavaler german, consemnează participarea castelanului de Timişoara la nefericita bătălie.

Timişoara ocupă un loc deosebit de însemnat în lupta antiotomană purtată de viteazul Iancu de Hunedoara. Aici îşi concentrează forţele militare în anul 1443 şi porneşte în campania cea lungă, încheiată cu răsunătoare biruinţe. Oraşul şi domeniul său devin o tabără militară permanentă. De la Timişoara trimite (1447) ajutoare militare pentru ridicarea lui Vladislav – Dan pe tronul Ţării Româneşti şi pentru sprijinirea lui Petru al II lea, domnitorul Moldovei. Rolul important al Timişoarei în luptele antiotomane purtate de creştinătatea europeană se menţine şi după moartea lui Iancu de Hunedoara.

În 1462, sultanul Mahomed al II lea trimite o puternică oaste pentru cucerirea oraşului şi a cetăţii. Garnizoana ripostează şi alungă forţele otomane peste Dunăre. În 1476, altă oaste turcească este zdrobită sub zidurile cetăţii. La fel în anii 1491, 1522 etc. Vatra oraşului de astăzi a fost mereu udată cu sânge omenesc, vărsat pentru apărarea sa şi a civilizaţiei creştine. Era un oraş mult râvnit de turci pentru poziţia şi însemnătatea geo –politică. Cronicarul otoman Mustafa Celalzade scria (secolul XVI) că "Fortăreaţa Timişoarei era o cetate pizmuită […] avea turnuri şi ziduri foarte puternice […] era cea mai însemnată şi cea mai puternică dintre cetăţile Ţării Transilvaniei5”. După repetate atacuri Timişoara va fi cucerită de turci în octombrie 1551, devenind reşedinţă de paşalâc otoman.

Note

1. G. Postelnicu, Originea oraşului Timişoara, în “Analele Banatului”, nr. 2 – 4/1931;
2. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, 1977;
3. Călători străini despre Ţările Române, vol III, 1971;
4. I, Munteanu, R. Munteanu, Timişoara. Monografie, 2002;
5. Cronici turceşti privind Ţările Române, vol II, 1974.

Prof. Univ. Dr. Ioan Munteanu

Sursa: www.primariatm.ro