Municipiul Timişoara este aşezat la intersecţia paralelei de 45°47' latitudine nordică, cu meridianul de 21°17" longitudine estică, aflându-se, ca poziţie matematică, în emisfera nordică, la distanţe aproape egale de polul nord şi de ecuator şi în emisfera estică, în fusul orar al Europei Centrale. Ora locală a oraşului (considerată după meridian) este în avans cu 1h 25’ 8’’ faţă de ora meridianului 0, Greenwich, dar se află în întârziere cu 34’52’’ faţă de ora oficială a României (ora Europei Orientale).

Municipiul Timişoara se află situat la o distanţă medie de aproximativ 550 km faţă de capitala României - Bucureşti şi cca.170 km şi 300 km faţă de Belgrad şi Budapesta, capitalele celor două ţări învecinate Serbia-Muntenegru şi respectiv Ungaria.

Suprafaţa

Potrivit datelor primite de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, situaţia fondului funciar (2004) al municipiului Timişoara se prezintă astfel:

• Suprafaţa totală a Municipiului Timişoara este de 12.926,83 ha, din care 7902,61 ha teren agricol şi  5024,22 ha teren neagricol;
• Suprafaţa de 7902,61 ha teren agricol cuprinde: 7130,57 ha teren arabil; 425,57 ha păşuni; 223,25 ha fâneţe; 39,20 ha vii; 84,02 ha livezi.
• Suprafaţa de 5024,22 ha teren neagricol cuprinde: 649,08 ha păduri; 317,31 ha ape, bălţi; 2920,36 ha construcţii; 1062,51 ha drumuri; 74,96 ha teren neproductiv.

Din terenurile arabile (7130,57 ha) aflate pe raza municipiului aproximativ 73% se află în proprietatea individuală, la gospodăriile individuale (5171,48ha), 21% în administrarea U.S.A.M.V.B. - Staţiunea Didactică Timişoara (1529,83 ha), terenurile arabile în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara (175,13 ha) reprezintă 2,45%, iar diferenţa de 3,55% din terenurile arabile se află în proprietatea sau administrarea altor unităţi (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Ministerul de Interne, etc.)

Păşunile (în suprafaţă totală de 425,57 ha ) de pe raza municipiului Timişoara în mare parte sunt formate din păşuni aflate în proprietatea municipiului – în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara – în suprafaţă de 290,22 ha, ceea ce reprezintă 62%  din suprafaţa totală de păşune situată pe raza municipiului Timişoara, diferenţa de păşune se află în proprietatea gospodăriilor individuale – 19% (84,93 ha) şi în administrarea unor instituţii (Primăria Municipiului Timişoara, Ministerul Apărării Naţionale, Herghelia, Aviaţia Utilitară) – 19% (50,42 ha)

Suprafaţa de 290,22 ha păşune se întinde în trei zone ale municipiului – printre preocupările poţiei din aceste zone se numără şi activităţile zootehnice (creşterea de animale din categoria bovine, caprine, ovine etc.). Aceste zone (sau cartiere) sunt Ciarda Roşie (22,18 ha), Freidorf (63,36 ha) şi Mehala (204,68 ha). Păşunea din zona Freidorf, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr.342/22.02.2002, va face parte din zona industrială a municipiului.

Relieful

Timişoara este aşezată în sud-estul Câmpiei Panonice, în zona de divagare a râurilor Timiş şi Bega, într-unul din puţinele locuri pe unde se puteau traversa intinsele mlaştini formate de apele celor două râuri, care până acum două secole şi jumătate acopereau în fiecare primăvară suprafaţa câmpiei subsidente dintre Câmpia Buziaşului şi Câmpia Vingăi.

Privit în ansamblu, relieful zonei Timişoara  este de o remarcabilă monotonie, netezimea suprafeţei de câmpie nefiind întreruptă decât de albia slab adâncită  a râului Bega (realizată artificial, prin canalizare). În detaliu însă, relieful oraşului şi al împrejurimilor sale prezintă o serie de particularităţi locale, exprimate altimetric prin denivelări, totuşi modeste, care nu depăşesc nicăieri  2-3 m.

În vatra oraşului Timişoara cea mai înaltă cotă se află în partea de nord-est, în cartierul "Între Vii”, la 95 m, iar punctul cel mai coborât la 84 m., în vestul cartierului Mehala (Ronaţ). Pe o distanţă de aproximativ 7 km est-vest, diferenţa de nivel este de aproximativ 11 m. De la nord la sud, pe o distanţă de cca 5 km, teritoriul oraşului coboară, de asemenea, cu cca. 10 m. Vatra oraşului se  suprapune şesului aluvionar,cu marginile uşor mai ridicate , desfăşurat  în lungul Begăi. Dacă se are în vedere întregul teritoriu al zonei, diferenţele de nivel şi formele de relief sunt mai variate. Astfel, altitudinile maxime depăşesc 100 m în nord-est şi se apropie de acest nivel în sud-est şi nord-vest: Slatina Mare (109 m) în nord-est şi  Dealul Flămând (98 m ) în nord-vest. Cotele cele mai coborâte se situează la vest de cartierul Freidorf, la 87 m.

Relieful teritoriului administrativ al oraşului şi al comunelor periurbane face parte din Câmpia Timişoarei şi cuprinde următoarele unităţi principale:

• În partea de nord şi nord-est se află Câmpia înaltă Giarmata Vii - Dumbrăviţa, cu înălţimea medie de 100m.
• În partea de nord-vest se întinde Câmpia joasă a Torontalului, cu înălţime medie de 88m, care intră în contact cu vatra oraşului prin câmpia de la Cioreni;
• În partea de est se întinde Câmpia aluvionară a Begăi, cu altitudine medie de 90-95m şi soluri nisipoase şi  argilo-lutoase, afectate de gleizare.
• În partea de sud se află  Bega-Timiş, cu altitudini ce scad  pe direcţie nord-est şi sud-vest, de la 96 m, la 91 m.

Din punct de vedere tectonic, oraşul Timişoara este aşezat  într-o arie cu falii  orientate est-vest, marcată  de existenţa vulcanului stins de la Şanoviţa, precum şi de apele mineralizate din subsolul Timişoarei, cele de la Calacea  spre nord şi Buziaş-Ivanda  în sud.

Din studiile seismologice efectuate începând cu ultimele decenii ale sec. al XIX-lea şi până în prezent, rezultă că Banatul este o regiune cu numeroase focare seismice, care se grupează în două areale: unul în partea de sud-est a regiunii, al doilea în imediata apropiere a oraşului Timişoara. În apropiere de Timişoara se intersectează liniile seismice  Periam-Variaş-Vinga în nord-vest şi  Radna-Parţa-Şag în  sud-est. Un focar secundar  se află chiar sub vatra oraşului Timişoara.

Timişoara este un centru seismic destul de activ, dar din numeroasele cutremure observate, puţine au depăşit magnitudinea  6 pe scara Richter. Din informaţiile istorice rezultă că înainte de 1901 au fost înregistrate 217 cutremure (cel mai puternic din Timişoara fiind cel din 1879) ; în perioada 1901-1950 au fost  semnalate 129 cutremure, iar în perioada 1951-1999 au fost înregistrate 97 cutremure, provocând pagube minore clădirilor  vechi. Cele mai importante mişcări seismice înregistrate au fost cele din 1991 (12 iulie M = 5,7 ; 18 iulie  M = 5, 6 ;  2 decembrie M = 5,5). Se pare că cel mai puternic cutremur din zona Banat a fost cel  din 10 octombrie 1879 de la Moldova Nouă, cu o intensitate de VIII şi numeroase replici.

Cutremurele bănăţene sunt caracterizate prin  adâncimea mică  a focarului (5-15 km), zonă redusă de influenţă în jurul epicentrului, mişcări orizontale şi verticale de tip impuls cu durată scurtă, perioade lungi de revenire în aceeaşi zonă. La aceste tipuri de seisme sunt afectate mai mult structurile rigide (zidărie, diafragme, panouri mari) şi mai puţin cele deformabile (cadre din beton armat sau metalice).

Privind structurile geologice ale zonei, se găsesc depozitele cuaternare cu grosimi de cca 100 m, sub care se succed depozitele  romanicene - până la cca 600 m adâncime - şi cele daciene in  facies lacustru şi de mlaştină, care au favorizat formarea a numeroase straturi de lignit. Urmează formaţiunile ponţianului şi sarmaţianului, pentru ca de la 1740 m în jos să se extindă domeniul fundamentului  cristalin.

Drept consecinţă a alcătuirii petrografice a formaţiunilor de suprafaţă, pe teritoriul Timişoarei se produc şi fenomene de tasare, datorate substratului argilo-nisipos . Fenomenul se evidenţiază în cartierele Cetate şi Elisabetin, dar şi în alte părţi unde s-au format crovuri (Ronaţ).

Clima

Timişoara se încadrează în climatul temperat continental moderat, caracteristic părţii de sud-est a Depresiunii Panonice, cu unele influenţe submediteraneene (varianta adriatică).

Trăsăturile sale generale sunt marcate de diversitatea şi neregularitatea proceselor atmosferice.

Masele de aer dominante, în timpul primăverii şi verii, sunt cele temperate, de provenienţă oceanică, care aduc precipitaţii semnificative. În mod frecvent, chiar în timpul iernii, sosesc dinspre Atlantic mase de aer umed,  aducând ploi şi zăpezi însemnate, mai rar valuri de frig.

Din septembrie până în februarie se manifestă frecvente pătrunderi ale maselor de aer polar continental, venind dinspre est. Cu toate acestea, în Banat se resimte puternic şi influenţa ciclonilor şi maselor de aer cald dinspre Marea Adriatică şi Marea Mediterană, care iarna generează dezgheţ complet, iar vara impun perioade de căldură înăbuşitoare.

Temperatura medie anuală este de 10,6ºC, luna cea mai caldă fiind iulie (21,1ºC), rezultând o amplitudine termică medie de 22,7ºC, sub cea a Câmpiei Române, ceea ce atestă influenţa benefică a maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic, numărul zilelor cu temperaturi favorabile dezvoltării optime a culturilor, adică cele care au medii de peste 15ºC, este de143/an, cuprinse între 7 mai şi 26 septembrie. Temperatura activă, însumând 2761ºC, asigură condiţii foarte bune pentru maturizarea plantelor de cultură, inclusiv a unora de provenienţă mediteraneană.

Aflându-se predominant sub influenţa maselor de aer maritim dinspre nord-vest, Timişoara primeşte o cantitate de precipitaţii mai mare decât oraşele din Câmpia Română. Media anuală, de 592 mm, apropiată de media ţării, este realizată îndeosebi ca urmare a precipitaţiilor bogate din lunile mai, iunie, iulie (34,4% din totalul anual) şi a celor din lunile noiembrie şi decembrie, când se înregistreză un maxim secundar, reflex al influenţelor climatice submediteraneene. În perioada propice culturilor agricole, cad aproape 80% din precipitaţii, ceea ce constituie o condiţie favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtone. Regimul precipitaţiilor are însă un caracter neregulat, cu ani mult mai umezi decât media şi ani cu precipitaţii foarte puţine.

Urmare a poziţiei sale în câmp deschis, dar situat la distanţe nu prea mari de masivele carpatice şi de principalele culoare de vale care le separă în această parte de ţară (culoarul Timiş-Cerna, valea Mureşului etc.), Timişoara suportă, din direcţia nord-vest şi vest, o mişcare a maselor de aer puţin diferită de circulaţia generală a aerului deasupra părţii de vest a României. Canalizările locale ale circulaţiei aerului şi echilibrele instabile dintre centrii barici impun o mare variabilitate a frecvenţei vânturilor pe principalele direcţii.

Cele mai frecvente sunt vânturile de nord-vest (13%) şi cele de vest (9,8%), reflex al activităţii anticiclonului Azorelor, cu extensiune maximă în lunile de vară. În aprilie-mai, o frecvenţă mare o au şi vânturile de sud (8,4% din total). Celelalte direcţii înregistrează frecvenţe reduse. Ca intensitate, vânturile ating uneori gradul 10 (scara Beaufort), furtunile cu caracter ciclonal venind totdeauna dinspre vest, sud-vest (1929, 1942, 1960, 1969, 1994). Distribuţia vânturilor dominante afectează, într-o anumită măsură, calitatea aerului oraşului Timişoara, ca urmare a faptului că sunt antrenaţi poluanţii emanaţi de unităţile industriale de pe platformele din  vestul  şi sudul localităţii, stagnarea acestora deasupra  fiind facilitată atât de morfologia de ansamblu a vetrei, cu aspect de cuvetă, cât şi de ponderea mare a calmului atmosferic (45,9%).

Hidrografia

Teritoriul zonei Timişoara dispune de o bogată reţea hidrografică, formată din râuri, lacuri şi mlaştini. Cu excepţia  râurilor Bega şi Timiş, celelalte râuri seacă adesea în timpul verii.

Principalul curs de apă este cel mai sudic afluent al Tisei. Izvorând din Munţii Poiana Ruscă , Bega este canalizată, iar de la Timişoara până la vărsare a fost amenajată pentru navigaţie (115 km). Canalul Bega a fost construit între anii 1728 şi 1760, dar amenajarea lui definitivă s-a făcut mai târziu. Pentru regularizarea debitului în limite care să-i permită satisfacerea funcţiilor pentru care a fost concepută lucrarea, la Coştei a fost construit un nod hidrotehnic, a cărui principală funcţie este cea de regularizare a debitului, respectiv asigurarea transferului cantităţii de apă, din Timiş în Bega, în funcţie de necesităţi şi de volumul de precipitaţii preluat de cele două râuri în amonte. Canalul Bega a fost conceput pentru accesul şlepurilor de 600-700 tone şi o capacitate anuală de transport de 3.000.000 vagoane. Pentru a înlătura pericolul inundaţiilor, atât de frecvente altădată, lucrarea a fost completată ulterior cu sistemul hidrotehnic de la Topolovăţul Mic, prin care, în perioadele de ape mari, surplusul de debit înregistrat de Bega este dirijat spre râul Timiş.

Din mulţimea de braţe care existau înaintea canalizării Begăi, în interiorul oraşului se mai păstrează doar Bega Moartă (în cartierul Fabric) şi Bega Veche (spre vest, curgând prin Săcălaz).

Pe teritoriul oraşului se găsesc şi numeroase lacuri, fie naturale, formate în locul vechilor meandre sau în arealele detasate (cum sunt cele de lângă colonia Kuntz, de lângă Giroc, Lacul Şerpilor din Pădurea Verde, etc.), fie de origine antropică (spre Fratelia, Freidorf, Moşniţa, Mehala, Ştrandul Tineretului, etc.), notabile prin situarea lor pe linia de contact cu localităţile periurbane.

Din punct de vedere al apelor subterane, se poate constata că pânza freatică a Timişoarei se găseşte la o adâncime ce variază între 0,5 - 4 m. Pânzele de adâncime cresc numeric, de la nord la sud, de la 4 la 9 m  - până la 80 m adâncime - şi conţin apă potabilă, asigurând astfel o parte din cerinţele necesare consumului urban. Apar, de asemenea, ape de mare adâncime, captate în Piaţa Unirii (hipotermale), apoi la sud de Cetate şi în Cartierul Fabric (mezotermale), cu valoare terapeutică, utilizate în scop balnear.

Flora

Spaţiul timişorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona pădurilor de stejar, distruse în trecut de oameni, pentru obţinerea lemnului necesar construirii cetăţii şi caselor, cât şi pentru câştigarea de terenuri cultivabile.

În prezent, cu excepţia câtorva areale împădurite cu cer şi gârniţă (Pădurea Verde, Pădurea Bistra, Pădurea Giroc, Şag), teritoriul se încadrează în silvostepa antropogenă ce caracterizează întrega Câmpie Panonică.

Peisajul este diversificat şi de apariţia vegetaţiei de luncă, de-a lungul principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esenţă moale.

De remarcat este prezenţa parcului dendrologic de la Bazoşul Nou: rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de cca 60,4 ha, situată la cca 15 km SE de oraşul Timişoara, pe teritoriul constituit din rezervaţia propriu-zisă (17,8 ha) şi zona tampon din jurul rezervaţiei.

Fauna

Fauna pădurilor cuprinde puţine mamifere, reprezentate doar prin câteva insectivore şi rozătoare. Păsările sunt, în schimb, numeroase, unele având importanţă cinegetică (fazanul).

Fauna de silvostepă şi stepă, deşi mai puţin variată faţă de cea de pădure, prezintă un mai mare număr de specii de interes cinegetic (iepurele, căprioara, prepeliţa, potârnichea, fazanul, etc).

În cadrul faunei piscicole, dominantă este specia crapului, alături de care trăiesc plătica, obleţul, babuşca, sebiţa, ştiuca, suport natural pentru pescuitul sportiv.

Presiunea umană crescândă în spaţiul periurban timişorean se resimte negativ asupra fondului faunistic, distrugerea biotopurilor spontane şi înlocuirea lor cu culturi afectează, inevitabil, biocenozele.

Solurile

Învelişul de sol din zona Timişoara este de o mare diversitate, numeroasele tipuri şi subtipuri încadrându-se în clasele: cernisoluri, luvisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri,  hidrisoluri, pelisoluri, vertisoluri şi protisoluri. Capacitatea generală de susţinere a producţiei agricole este mijlocie, ca urmare a ponderii ridicate a unor tipuri de soluri cu fertilitate naturală scăzută ori afectate de umezeală în exces (entricambosoluri, gleiosoluri, stagnosoluri, vertisoluri, etc), compensată însă de prezenţa cernoziomurilor şi a preluvosolurilor molice , cu pondere notabilă în arealul comunelor Săcălaz, Dumbrăviţa şi Sânmihaiu Român.

Pe ansamblul Câmpiei Banatului însă, dominante sunt solurile cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, calcarice cambice şi argice,  preluvosoluri molice, etc), fără limitări semnificative în exploatare, constituindu-se astfel într-o importantă resursă naturală pentru dezvoltarea producţiei agricole intensive.

Resursele de subsol

În mod tradiţional sunt valorificate, de asemenea, resursele de apă termominerală de la Timişoara şi împrejurimi (Calacea, Buziaş, Ciacova, Ivanda, etc). În perioada postbelică au fost puse în valoare şi resursele de hidrocarburi, petrol şi gaze asociate, cu centre de exploatare dispersate spre nord-vest şi vest, în Câmpia Vingăi şi Câmpia Arancăi.

Sursa: www.primariatm.ro