Municipiul Timişoara, atestat documentar de peste 730 de ani, actuala reşedinţă a judeţului Timiş, este situată în Câmpia Timişului, câmpie străbătută de râurile Bega şi Timiş, a căror prezenţă a influenţat în timp dezvoltarea localităţii de la Cetatea fortificată cu ziduri, bastioane, şanţuri cu apă şi valuri de pământ.

Cunoscută ca Cetate (din 1212) - Castrum Temesiense - situată la răscrucea drumurilor comerciale şi militare, devenind obiectiv principal al disputei dintre turci şi austrieci şi mai apoi râvnită de burgezia şi aristocraţia maghiară - Timişoara s-a dezvoltat urbanistic în jurul nucleului fortificat începând din sec. XVIII lea.

Între anii 1315-1323 regele Carol Robert de Anjou îşi stabileşte în cetatea Timişoara reşedinţa regală.

În anul 1342, Timişoara este atestată în documente ca Civitas (oraş) şi până la mijlocul secolului al XVI - devine un însemnat centru de rezistenţă antiotomană de unde pornesc în 1396 cruciaţii europeni în dramatica expediţie creştină zdrobită la Nicopole, iar apoi îşi concetrează forţele militare, începând cu anul 1443, şi porneşte în campania de biruinţe viteazul Iancu de Hunedoara.

Agravarea exploatării feudale a provocat răscoala din anii  1382-1390 şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) care, după ocuparea mai multor puncte fortificate şi asediului  cetăţii Timişoara, a fost înfrânt şi pedepsit cu cruzime.

După ce o bună perioadă a constituit un bastion important pentru apărarea civilizaţiei creştine în anul 1551 cetatea Timişoara şi zona limitrofă, după repetate atacuri, va fi cucerită de turci care transformă cetatea în reşedinţa unui paşalîc otoman, cu rol de pivot în strategia de păstrare a dominaţiei asupra pustei ungare şi Ţărilor Române. În urma luptelor dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman, Timişoara şi Banatul este eliberat de sub ocupaţia turcilor în 1716 de către prinţul Eugen de Savoya şi devine domeniul al coroanei Habsburgice, condus de o administraţie militară având ca guvernator pe Contele Claudius Florimund Mercy, general de cavalerie. Contele Mercy a avut un rol deosebit în construcţia noii cetăţi a Timişoarei, a palatului de reşedinţă a guvernatorului, a cazărmii Transilvania (care cu o lungime de 483 m era clădirea cea mai lungă din Europa în epoca respectivă), precum şi a unor şcoli, spitale, biserici şi monumente. În paralel, a început construcţia şi dezvoltarea rapidă a industriei şi a fabricilor şi organizarea satelor şi comunelor. Colonizarea satelor din Banat cu un număr substanţial de şvabi, slovaci şi italieni care s-au suprapus locuitorilor existenţi (români, sârbi, unguri, greci şi evrei), a condus în timp la un fenomen probabil unic în lume, respectiv faptul că poţia vorbea mai multe limbi şi, totodată, realizarea între naţionalităţi a unui climat de înţelegere, toleranţă, respect şi colaborare fără discriminare care s-a transmis din generaţie în generaţie.       

O dată cu atenţia sporită acordată de Curtea de la Viena, Timişoara, ca centru economic şi politic al Banatului, cunoaşte după 1718 - 1734 o dublă dezvoltare a lucrărilor de fortificare a Cetăţii (după noul plan din 1723) şi se începe secarea mlaştinilor. Se construiesc poduri şi construcţii publice, astfel încât în jurul anului 1765 se încheie fortificarea cetăţii, iar în 1774, apeductul din Fabric pentru alimentarea cu apă şi reţeaua de canale subterane din preajma "Cazărmii ardelene" şi de pe amplasamentul Pieţii Sfântul Gheorghe. Cu toate acestea, situaţia şanţurilor de apă şi a mlaştinilor din Cetate nu este rezolvată în întregime,  canalul Bega deşi (început în anul 1728), devenit navigabil, preia în mare parte rolul de colector insalubru al zonei de Cetate.

Între anii 1781 (după ridicarea Cetăţii Timişoara la privilegiul de Oraş liber regesc) şi 1848 - în cetate se realizează edificii de cult şi sociale şi se extind construcţiile de locuinţe. Direcţiunea de Fortficaţii asigură activitatea de proiectare şi execuţie a construcţiilor militare, în special pentru uriaşul sistem de fortificaţii (întreţinere, modernizare).

"Servicul Cameral de Construcţii" proiectează şi supraveghează execuţia construcţiilor civile şi de interes obştesc şi respectarea normelor de construcţii în oraş, realizate de meşterii constructori particulari.

Pe "Planul interiorului Cetăţii – 1812” - întocmit de Tutz (M.G.97), “Planul indicând parcelele din Cetate – 1828” întocmit de Louant (M.G. 155), “Planul interiorului Cetăţii – 1831” – Chavanne şi a lui Eichenkren - 1836 (T.II.28) şi pe alte hărţi, planşe şi stampe din Arhivele Statului Timişoara, precum şi în "Monografia Timişoarei” întocmită de primarul Preyer (1849 - 1853) sunt redate inventarele complete ale caselor, proprietarilor, reţeaua de canale şi conducte de evacuare a apei, fântânile, lucrările de supraetajare şi alte construcţii noi, care completează ansamblurile existente, precum şi un inventar - descriere a distrugerilor provocate de bombardamentul armatelor maghiare în iulie 1849.

În primii ani ai guvernării militare (1849 - 1860) şi ai Voievodinei cu capitala la Timişoara, pe locul unor clădiri civile avariate, se construiesc edificii noi, utilizându-se bolţile la subsol şi parter şi planşee de lemn la etaje şi mansarde.

Vocabularul plastic al Barocului este înlocuit cu elementele stilurilor Empire şi Neoclasic dar se resimte şi influenţa curentelor romantice şi eclectice.

Dacă până în anul 1817 cca 1/4 din suprafaţa Cetăţii era acoperită cu canale, ce se scurgeau în cuveta deschisă din şanţul fortificaţiilor, începând cu anul 1827 se adânceşte cuveta şi canalul său de evacuare (pe albia vechiului canal secundar executat în 1729) pe traseul Bd. Republicii - realizându-se aşa numitul "Şanţ Sanitar". La reţeaua de canale erau racordate peste 25 de case particulare din Cetate.

Acţiunile de asanare şi realizarea de canale continuă şi după 1849 şi implică şi refacerea unor conducte de alimenatre cu apă distruse, în paralel cu realizarea de fântâni pentru apă potabilă « a cărei calitate se îmbunătăţeşte », odată cu secarea mlaştinilor şi umplerea şanţurilor (inclusiv pe amplasament).

Autorul celei dintâi monografii a Timişoarei şi totodată primarul ei de atunci - Johann Nepomuk Preyer (1844 - 1858) scrie despre Zona Cetăţii: "...Străzile din Cetate sunt pavate şi au trotuare excelente. Clădirile au unul, două sau trei etaje.... Toate construcţiile sunt acoperite cu ţigle, iar la parter au aproape numai prăvălii cu vitrine elegante..., iar în ceea ce priveşte iluminarea străzilor şi curăţenia, se recunoaşte că nu există una mai bună în toată ţara.”

După anul 1865 construcţiile erau permise numai dincolo de 569 m de zidurile cetăţii, spre cartierele mărginaşe.

După 1892 interdicţia menţionată dispare, efectuându-se nivelarea şanţurilor şi valurilor din jurul Cetăţii.

Primul Plan Urbanistic este întocmit la 1895 de arhitectul Ybl, prin care Cetatea devine centrul oraşului, legat prin bulevarde largi - actualele Bd. Tinereţii şi Revoluţiei din 1989 - de cartierele Iosefin şi Fabric şi printr-un inel de circulaţie în jurul Cetăţii. Deci, pornind de la reţeaua densă de străzi rectangulare din Cetate, se prefigurează structura radial - inelară a tramei stradale, care este specifică Timişoarei.

În 1913 Serviciul tehnic al oraşului elaborează un nou Plan Urbanistic pe principiile date de arhitectul Ybl. La acea dată poţia Timişoarei era de 69.000 de locuitori şi se prevedea extinderea oraşului pe o suprafaţă de 1800 ha.  Planul urbanistic nu era conceput pe principiul zonelor funcţionale, ci era trasată, în special, trama stradală între Cetate şi cartierele mărginaşe Iosefin, Fabric şi Mehala. Terenul dintre străzi a fost parcelat şi vândut, sau dat în folosinţă noilor proprietari. Această parcelare s-a menţinut până în prezent, fiind desfiinţată peste tot unde s-au construit locuinţe colective (blocuri).

Primele ridicări topografice prin metode matematice moderne au fost realizate între anii 1901  - 1903 pentru cartierele Cetate şi Iosefin, în anul 1911 pentru Mehala şi au fost reasamblate amănunţit între anii 1942 - 1946 pentru toate cartierele (plan cadastral, fără curbe de nivel, autor ing. I. Sarmeş).

Intrarea României în Războiul Mondial (iunie 1941) aduce poţiei Timişoarei şi judeţului multiple neajunsuri şi lipsuri, sporite şi de faptul că au trebuit să facă un efort umanitar apreciabil pentru ajutorarea valurilor masive de refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Moldova. Din iunie 1944  războiul se abate direct asupra judeţului şi oraşului Timişoara care rezistă eroic atacurilor unităţilor germane şi maghiare prin Divizia 9 Cavalerie Română şi sacrificiul Regimentului 13 Călăraşi.       

În anul 1943 Serviciul Tehnic Municipal, prin arh. Silvestru Rafiroiu şi ing. Otto Bodoscher, a iniţiat o documentare pentru un nou plan urbanistic, care este considerat pierdut din Arhive. În 1943 Timişoara avea 115.839 de locuitori şi o suprafaţă de 3.200 ha.,  312 km. de străzi, din care 52 % pavate, 46 % prevăzute cu reţea de apă şi 31% cu reţea de canalizare.

Începând cu luna septembrie 1944 cursul istoriei României, judeţului Timiş şi Timişoarei se schimbă pentru 4 decenii şi jumătae. Sub protecţia armatei sovietice de ocupaţie, partidul comunist a acaparat puterea politică provocând lipsuri materiale asociate cu terorizarea fizică şi psihică a poţiei, cu umilirea, înşelarea şi permanenta ameninţare a drepturilor cetăţeneşti. Mişcarea anticomunistă, de proporţii a studenţilor timişoreni din octombrie-noiembrie 1956 s-a desfăşurat pe fondul unei stări de spirit ostile ocupaţiei sovietice, nedreptăţilor, abuzurilor şi sărăciei aduse de un regim total aservit intereselor străine.

După al doilea Război Mondial, Direcţia tehnică municipală a iniţiat (în anul 1947) o documentare pentru Planul Urbanistic de proiectare a construcţiilor - autori T. Evolceanu şi arh. G. Stork - cu o nouă ediţie în 1951 - autori arh. M. Silianu şi arh. G. Stork, sub denumirea de "Schiţa planului director de sistematizare".

Planul avea prevederi de zonificare şi circulaţie, dar profilul şi amploarea dezvoltării industriale şi a fondului locativ nu au fost anticipate.

În 1955 se reiau studiile de sitematizare într-un "Studiu preliminar de sistematizare" - autor arh. M. Silianu, care prognozează creşterea poţiei de la 140.000 de locuitori în anul 1955 la 180.000 de locuitori în anul 1975, cu posibiltăţi de creştere chiar până la 200.000 locuitori, în funcţie de dinamica factorilor economici.

În 1959 se trece la elaborarea “Schiţei de Sistematizare a oraşului Timişoara” pe principiile recomandate de CSCAS.  Oraşul avea 148.600 de locuitori şi o suprafaţă de 4100 ha. Fără elemente clare de prognoză a dezvoltării funcţiunilor oraşului, se preconiza pentru anul 1980 o poţie de 250.000 de locuitori, care, după unii specialişti, era considerată prea mare. În anul 1980 erau înregistraţi în Timişoara 287.543 de locuitori, iar în 1990 – 354.345 de locuitori.

“Schiţa de sistematizare” a fost finalizată în anul 1964, având ca şef de proiect pe arh. L. Voştinaru.

Apoi a fost reluată în 1978, având şef de proiect pe arh. N. Ionescu. Zonele funcţionale s-au conturat pregnant, industria s-a dezvoltat pe zone industriale, locuinţele s-au dezvoltat puternic în blocuri, dar cu efecte urbanistice păgubitoare pentru oraş, cu sacrificarea majoră a unor zone cu gospodării uniifamiliale. Concepţia majoră, impusă politic, a fost creşterea densităţilor construite, economia drastică de teren, concretizată în repetate restrângeri de perimetru construibil, în discordanţă cu dezvoltarea industrială şi creşterea masivă a poţiei. În anul 1989 perimetrul construibil cuprindea 4558,00 ha faţă de intravilanul de la 1 ianuarie 1990, de 4974,32 ha.

Prăbuşirea  sistemului  comunist  din  Europa  Centrală  şi de  Est , cu excepţia României în cursul anului 1989 a fost receptată de timişoreni ca o şansă istorică de a înlătura totalitarismul comunist. În lunile noiembrie-decembrie 1989 starea de spirit a majorităţii poţiei timişorene era explozivă, iar pe acest fond de tensiune generală încercarea de evacuare a pastorului reformat Laszlo Tokes, mult mediatizată de "Europa Liberă" şi "Vocea Americii", a fost interpretată ca o nouă nedreptate şi un abuz al autorităţilor comuniste, constituind ocazia revoltei pore din Timişoara, transformată apoi, prin radicalizare, în revoluţie.

După ce în 15 decembrie s-au adunat în faţa casei parohiale mai mulţi enoriaşi care doreau să împiedice evacuarea pastorului, în data de 16 decembrie numărul celor adunaţi a crescut la circa 400 de persoane majoritatea fiind cetăţeni de diferite etnii şi confesiuni care au blocat circulaţia în zonă şi au scandat „jos Ceauşescu” şi „jos comunismul”.

În zilele următoare, rezistenţa nu a încetat, în 19 decembrie intrând în grevă muncitorii de la întreprinderea „Elba”, iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timişorene, zeci de mii de oameni îndreptându-se spre centrul Timişoarei, situaţie în care forţele armate s-au retras în cazărmi. Liderii revoluţionarilor timişoreni au prezentat autorităţilor comuniste o listă de cereri a poţiei, listă care va deveni un vast program revoluţionar. În aceeaşi zi de 20 noiembrie 1989, Timişoara a fost declarată primul oraş liber al României de către reprezentanţii Frontului Democrat Român, prima formaţiune politică democratică înfiinţată pe străzile însângerate ale Timişoarei. Ulterior ziua de 22 decembrie 1989 a fost declarată ziua Victoriei Revoluţiei Române.

Sursa: www.primariatm.ro